Sa ne cinstim poetii neamului, pe 5 septembrie 1858 s-a nascut Alexandru Vlahuta

A scris , ca si alți scriitori contemporani lui,  atât poezie, proză cât si teatru. Una dintre cele mai cunoscute cărți ale sale fiind “România  pitorească”. 
Scriitorul A. Vlahuță s-a născut în 5 septembrie 1858  în satul Pleșești, jud. Vaslui. Fiu al unui mic proprietar de pământ. A urmat școala primară  și  liceul la Bârlad, intre 1867 si 1878, susținând examenul de bacalaureat la București, în 1879. A urmat timp de un an cursurile Facultății de Drept din București, pe care le-a părăsit din cauza situației materiale precare. Părinții scriitorului erau țărani care, cu multă greutate, iși  puteau întreține cei opt copii.
 Pentru a putea învăţa, Vlahuţă îndură ca şi Slavici, Creangă sau Coşbuc, suferinţe şi umilinţe din partea învăţătorilor şi a fiilor de boieri şi negustori care se uitau cu dispreţ la “puii de ţărani”. Neavând  cu ce plăti întreţinerea, este nevoit să slugărească.
După terminarea liceului, din cauza sărăciei, nu poate să-şi continue studiile. A urmat timp de un an cursurile Facultății de Drept din București, dar le-a părăsit din cauza situației materiale șubrede şi intră în învăţămînt. Din 1884 pînă în 1893 a funcționat ca profesor la diverse instituții de învățămînt bucureștene (Școala Normală a Societății pentru Învățătura Poporului Român, Azilul „Elena Doamna”, Liceul „Sfîntul Gheorghe”). În 1888 a fost revizor școlar pentru județele Prahova și Buzău.
Editează revista “Vieața” (1893–1896), apoi “Sămănătorul” (1901), împreună cu George Coșbuc. Din 1901 a funcționat ca referendar la Casa Școalelor. Curînd, este destituit fără nici o anchetă, pentru motivul că în articolele sale criticase societatea. După scurt timp pleacă la Galaţi, unde se stabileşte ca avocat. Pledând  în procesele unor deţinuţi, victime ale nedreptăţii sociale, are prilejul să cunoască viaţa mizerabilă a ocnaşilor pe care o va descrie în două nuvele. Neîmpăcîndu-se cu viaţa de avocat, părăseşte Galaţiul şi vine la Bucureşti.
În primele poezii se resimte influenţa lui Eminescu, pe care-l cunoscuse la Bucureşti in 1884 şi cu care leaga o prietenie deosebita.
 Vlahuţă a notat impresia primei întâlniri cu Eminescu în cuvinte nespus de calde şi a publicat-o. Iată ce ne spune în acest articol din anul 1889: „Sunt cativa ani de când am fost pentru prima oară la Eminescu acasă. El sta pe-atunci în Podu Mogoşoaii, deasupra unei tapiţerii, într-o odaie largă în care avea un pat simplu, trei scaune de lemn, o masă lungă de brad pătată de cerneală, cărţi multe, ticsite pe nouă poliţi mari ca de vreo patru metri, o maşină de cafea pe sobă, un lighean de pământ într-un colţ, în alt colţ un cufăr vechi; pe pereţi nici o cadră. Poetul era singur, îmbrăcat într-un surtuc lung peste cămaşa de noapte. Eram aşa de fericit că îl văd. Mi se părea un om tânăr, frumos şi blând, cu părul lui negru, ondulat, de sub care se dezvelea o frunte mare, palid la faţă, cu ochii duşi, osteniţi de gânduri, mustaţa tunsă puţin, gura mică şi-n toate ale lui o expresie de-o nespusă bunătate şi melancolie. Avea un glas profund, muzical, umbrit într-o surdină dulce, misterioasă, care dădea cuvintelor o vibrare particulară, ca şi cum veneau de departe dintr-o lume necunoscută nouă”. Au devenit din acea după-amiază prieteni nedespărţiţi, încercând, atât cât le permitea timpul, să ia masa împreună şi să îşi împărtăşească planurile literare. Prietenia lor nu s-a stins niciodată, nici măcar în momentele în care Eminescu nu mai putea raţiona aşa cum trebuie. Vlahuţă a fost alături de el aşa cum se cuvine să fie un prieten adevărat, care nu te părăseşte niciodată.
 O altă  prietenie strânsă  a avut si cu I. L. Caragiale cu care schimbă  deseori păreri  in multele scrisori pe care si le trimeteau în  perioada autoexilului lui Caragiale. Vlahuță  este cel care se străduieşte să-l convingă pe Caragiale a da curs unuia sau altuia dintre proiectele sale. Nu o dată, acesta îl dojeneşte cu delicateţea şi fervoarea sufletească ale unui frate devotat: „Iubite frate Caragiale, să fiţi sănătoşi. Asta-i temeiul, celelalte vin de la sine – adecă de la tine – mai curând ori mai târziu, dar vin (Dacă e să vie!). O, cum aştept eu piesa! (Titircă, Sotirescu şi C-nia). Dacă ai şti! Am şi visat-o într-o noapte… Vorbeşte, frate Caragiale, – pentru  lui Dumnezeu, vorbeşte! Până mai e timp. Spune cuvântul tău cel de veci, care, de nu-l vei spune tu, pe veci va rămânea nespus. Pe veci nespus! Pe mine mă-nfioară gândul acesta”.  Scrisoarea este redactată la data de 10 iulie 1909.
Caragiale la randul lui ii scrie cuvinte de incurajare in frumoasa lor corespondenta. Intr-o scrisoare adresata lui Vlahuta Caragiale se exprima astfel:
„Frate Vlahuţă,
De ce să ne facem spaimă şi inimă rea degeaba? La noi nu e nici mai multă nici mai puţină stricăciune decât în alte părţi ale lumii, şi nici chiar s’ar putea altfel. Calităţile şi defectele omeneşti sunt pretutindeni aceleaşi; oamenii sunt peste tot oameni. Limbă,ar deosebi mult cei dintr’un loc de cei dintr’altul; ei însă, în fondul lor, pretutindeni şi totdeauna sunt aceiaşi. Nu există pe pământ speţă zoologică mai unitară decât a regelui creaţiunii. Între un polinezian antropofag şi cel mai rafinat european, alta deosebire hotărâtă nu există decât modul de a-şi găti bucatele. Nici un neam de oameni nu-i mai bun sau mai rău, nici unul mai inteligent ori mai prost; unul e mai aşa, altul mai altminterea; dar, la urma urmelor, toţi sunt la fel. Zi-le oameni şi dă-le pace!
Românii sunt astăzi un neam întreg de peste zece milioane de suflete, având una şi aceeaşi limbă (nu ca s’o lăudăm noi), extraordinar de frumoasă şi de … grea. Având un mod de gândire deosebit al lui, o comoara nepreţuită de filosofie morală, de humor şi de poezie – cu atât mai originală avuție cu cât este un amestec de moșteniri şi de dobândiri antice, grecești, slave, orientale şi altele, pecetluite toate cu netăgăduita lui nobilă pecetie romanică, latină, care-l arată bun şi netăgăduit stăpân al lor.
Să se prăpădească neamul românesc? Dar întoarcă-se Oltul şi Mureşul de-a’ndărătelea către obârşia lor în creerii munţilor Cicului, neamul românesc tot el, neam românesc va fi, lucrând cuminte, aşteptând cu răbdare vremea când să dea şi el culturii şi civilizaţiei europene concursul lui specific, pe cât va fi fost înzestrat pentru asta de Pronia cerească – fiindcă oricum ne-om învârti şi ne-om răsuci noi oamenii, legile care stăpânesc mersul omenirii tot în mâna Proniei cereşti sunt şi trebuie să rămână; căci a puterii acesteia nepătrunse de noi este şi omenirea o arătare. Fie dată în omenire parte cât mai frumoasă şi neamului românesc!
Dumnezeu să te ţină în sfânta lui pază!
Al tău vechiu,
Caragiale”. 
Patriotismul scriitorului şe maifestă şi prin dragostea pentru frumuseţile şi bogăţiile patriei, descrise în volumul “România pitorească”, rezultat al unei îndelungate călătorii prin ţară, despre care Dumitru Micu spune că este un „atlas geografic comentat, traversat de o caldă iubire de țară”. Frumuseţea locurilor este comunicată cititorului cu o caldă însufleţire.
Întinsa activitate publicistică  si de animator literar se concretizează în sute de foiletoane si articole publicate în  presă ; colaborează la “Convorbiri literare”, “Romania literara”, “Revista literara”, “Revista noua”, “Epoca”, “Galații”, “Naționalul”, “Gazeta săteanului”, “Lupta”, “Lupta literara”, “Voința Națională”, “Romanul”, “Universul”, “Luceafărul”,  “Viața Românească “, etc.  Academia îi  premiază volumul “Clipe de liniște”, în 1900, apoi “România  pitorească”, în 1902.
 Face o călătorie la Paris, unde va reveni si in 1910. În 1908, publică vol. “Din durerile lumii” si “Din trecutul nostru”, urmate de “Pictorul N. I. Grigorescu” (1910) si “Dreptate” (1913). Încheie cariera prozatorului. Poetul sfârșește in apoteoză : “Poezii 1880-1915” primește Marele Premiu al Academiei  în  1919.
Răscoalele țărănești şi luptele clasei muncitoare din perioada 1894 – 1900 exercită de asemenea o influență profundă asupra creației sale. Prefațează suferințele anilor primului război mondial, când Vlahuță e silit sa pribegească la Iași, Bârlad (1916-1917). In 1918 e pe front; in 1919 conduce cotidianul “Dacia” si revista “Lamura”, asistat de Brătescu-Voinești. În ambele, e salutată  apariția in literatură  a lui Lucian Blaga, pe care Vlahuță, bolnav, îl  primește în vara lui 1919 cu aprecieri semnificative.
 G. Ibrăileanu scrie despre el astfel:  “Figura luminoasă a unei epoci de tranziție, Vlahuță lasă o opera inegală, atinsă  în buna parte de desuetudine; reprezentativă totuși, ea va fi însumată si in viitorime, ca una care poartă mărturie pentru sufletul intelectualilor de la sfârșitul veacului al XIX-lea”.
La 19 noiembrie 1919, A. Vlahuţă se stinge din viaţă.  Casa în care a locuit este astăzi Muzeul Memorial „Alexandru Vlahuță”. La 28 octombrie 1948, alături de alti mari scriitori români, printre care: Mihai Eminescu, Ion Creanga, I.L. Caragiale,  etc, Al. Vlahuță este ales membru de onoare post-mortem al Academiei Române.
Elena Ninerica

Comentariu

ArabicChinese (Simplified)EnglishFrenchGermanHungarianItalianPortugueseRomanianRussianSpanishTurkish