Goţii nu sunt germani

La începutul sec. al III-lea, etnonimul “get” este damnat prin edict imperial, astfel că naţiunea getică este nevoită să suporte o inflexiune, o – e , mutaţie care se va regăsi în scrierile timpului şi care va produce, peste milenii, regretabile şi anevoioase judecăţi; situaţii analoage sunt reprezentate de modulaţiile bastarni-bastirni, davi-daci, mezi-mizi, dar în niciunul dintre aceste cazuri, etnografia modernă nu se va comporta precum în cazul geţilor/goţilor care, deşi fiind unul şi acelaşi popor, sunt clasificaţi distinct, primii incluşi în cepul tracic, secunzii, în cel germanic.

Diferenţele extreme dintre cele două stirpe, gotică şi germanică, sunt înregistrate la nivel de cutume religioase, în rituri funerare sau practici sacrificiale, la nivel de formă matrimonială, de organizare militară şi socială, în plus, majoritatea scriitorilor antici care i-au cunoscut direct, care au trăit în vremea lor şi au răspândit informaţiile despre civilizaţia lor, i-au numit, în unanimitate, pe goţi, geţi şi i-au diferit de cepul germanic.

Astfel, la nivel de cutume, cu un secol înaintea lui Tacit, Cezar le atribuia germanilor doar un simplu cult natural, adică al acelor fiinţe care “ iquos cernunt et quorum aperte opibus invantur, Solem et Vulcanum et Lunam” şi afirma că nu aveau sacerdoţi şi că nu făceau sacrificii. Geţii sau goţii, în schimb, urmau preceptele tracice, cu ierarhii religioase bine stabilite, cu dispoziţii sacrificiale periodice, mai întâi la 5 ani, apoi la 9 ani. Cornelius Tacit, Solinus şi Strabon spun că germanii nu aveau nici o ambiţie atunci când era vorba despre onorurile funerare, ei obişnuind să incinereze corpurile bărbaţilor iluştri, utilizând cel mai ales lemn, iar lângă defunct mai depuneau doar arma sa şi calul; nu obişnuiau să plângă decât foarte puţin, dar păstrau durerea în suflet, pentru multă vreme. In mod antitetic, la funeraliile căpitanilor lor, goţii obişnuiau să bea foarte mult şi nu-şi încinerau niciodată morţii, ci obişnuiau să facă o groapă în pământ, orientată est-vest, capul la apus şi privirea la răsărit (cultul soarelui).
La nivel matrimonial, dihotomia este din nou prezentă, Tacit susţine că germanii erau monogami cu rigurozitate, de profundă seriozitate morală, dintre toţi barbarii fiind singurii care aveau o singură nevastă (doar capii, exclusiv din motive politice, puteau lega mai multe căsătorii). Goţii se află din nou la polul antagonist, căci după Dion, printre aceştia, poligamia nu numai că era permisă, dar era şi susţinută şi promovată, pentru ei, numărul soţiilor aducându-le prestigiul şi respectul celorlalţi. Despre această poligamie vorbea, la sfârşitul sec. al III-lea î.e.n, comicul Menandru, el însuşi de origine getică, atunci când expunea, grecilor şi romanilor, obiceiurile patriei sale transdanubiene. Dar poate cea mai importantă diferenţă dintre cele două naţii, cea a goţilor şi a germanilor, este aceea a wergel-ului, normă a dreptului penal german antic, pe care germanii o impuneau în toate provinciile cucerite de ei şi pe care goţii o repudiau cu indignare. Este vorba despre pedepsele atribuite criminalilor: la germani (saxoni, anglo-saxoni, frizoni, longobarzi, franci, bavari şi alemani), iniţial, crima putea fi răscumpărată prin capete de vite sau cai, iar mai târziu, pecuniar, evaluarea fiind făcută în funcţie de gradul social al victimei (de exemplu, un cal în schimbul unui cetăţean ucis). Goţii şi sciţii aplicau, în schimb, legea talionului, conform căreia omicidiile erau pedepsite cu moartea, iar sancţiunile erau întotdeauna corporale. De notat că borgonionii, de origine germanică, atunci când au fost supuşi goţilor/geţilor, au fost obligaţi să-şi reprime total uzanţa repulsivă awergeld-ului.
In 1787, istoricul scoţian John Pinkerton spunea că mândria şi puterea, gustul de a povesti, tendinţe prezente la toate popoarele lumii, au generat un fals contrar bunului simţ şi scrierilor antice. El îşi publică celebra dizertaţie asupra originii goţilor, An enquiry into the history of Scotland: preceding the reign of Malcom III, prin care neagă pătrunderea şi impunerea goţilor în Dacia, ca stirpe distinctă de cea a geţilor. In vremea lui Gallieno şi Aureliano, Tervingii (cărora li s-a dat ulterior numele de vizigoţi), au început cursul incursiunilor, alături de triburi confederate sau “gotizate” (printre care vandali -asdingi- şi borgonioni germanici), în dorinţa de a reintra în posesia străbunelor teritorii pierdute de Decebal, în 107.

Ana Maria Moraru

Comentariu

ArabicChinese (Simplified)EnglishFrenchGermanHungarianItalianPortugueseRomanianRussianSpanishTurkish